La final de an şi după doi ani şi
jumătate de mărgelit pot să spun că în sfârşit mi s-a cristalizat viziunea (adică m-am prins şi eu despre ce şi
cum) asupra artei mele. Adică ce vreau de la mărgelele astea cu care
colaborez de atâta vreme - o viata de copil...
Păi să o iau de la început. O rădăcină a povestii margelelor mele încă dansează cu femeile sălbatice... Clarisa Pinkola Estes în ,,Femei care
aleargă cu lupii” povesteşte despre modul în care şi-a sintetizat într-unveşmânt istoria personală. Mi-am dorit să fac şi eu aşa ceva, doar că nu am
răbdare să cos. Un asemenea travaliu poate dura o zi sau o lună – mult. Dar
ideea a rămas şi s-a răsucit în jurul podoabelor, aşa cum şi la cumpărături, în
orice magazin de haine, tot la podoabe mă uit (dar asta e o altă poveste...).
Din când în când mai cochetez cu ideea de a lucra şi haine (dacă vreţi să vă
lăsaţi un pic fascinaţi căutaţi-le pe Ruth Rae sau Ioana Tănase... şi, poate,
cândva şi păpuşi... vezi la Barb Kobe...).
Şi totuşi, lucrul meu cu mărgelele
începuse deja, aşa că mi-a fost mult mai uşor să mă gândesc la poveşti cu
mărgele. M-a cucerit Robin Atkins în ,,One Bead at a Time”, prima ei carte în
care arată diferite piese brodate cu mărgele, piese în care îşi coase, mărgică
cu mărgică, evenimente din viaţă, stări, experienţe. Mai aproape de ceea ce
vreu eu, dar totuşi mult pentru timpul şi răbdarea de care dispun acum.
Apoi am găsit povestea unui proiect care
încearcă să redea întreaga istorie a lumii în şiraguri de mărgele. Mult mai
aproape de ceea ce mi se potriveşte. Aici nevoia de a condensa întreaga istorie
a lumii într-o realitate materială observabilă dintr-o dată se apropie mai mult
de nevoia mea de sinteză.
Şi între timp am aprofundat explorarea
liniei timpului, tehnica mea preferată din toată istoria mea (de dezvoltare) personală... şi am
(re)descoperit Sandplay (după experienţele de sandpainting )– uau, ce de
revelaţii... din nou, toată lumea şi toată viaţa (sau măcar bucăţi bine
definite din ele) se adună în faţa mea...
Ok, să zicem că astea ar fi originile,
interdependente şi legate cu o mie de alte exemple ale puterii simbolurilor şi
simbolizării (şi cât de mult mi-ar plăcea să fac şi art journaling, şi altele
asemenea...).
Ei da, din toate astea la un loc s-a
adunat ceea ce fac acum şi îmi doresc să fac în continuare.
Clarificarea s-a produs în momentul în
care am început să vorbesc despre asta. În momentul în care am fost întrebată
cuvintele s-au legat ca mărgelele... În toamna asta am povestit într-un interviu şi apoi într-un articol despre ce înseamnă mărgelele pentru mine şi
cum se răsucesc ele în terapie cu ajutorul poveştilor.
Şi am înţeles şi eu, în sfârşit, povestind
şi altora, ce am de făcut. E vorba de un travaliu de traducere şi interpretare
a poveşilor personale în blazoane personale. Un fel de muncă heraldică într-o
variantă feminizată şi purtabilă (da, asta e, se potriveşte în special
femeilor). Pentru că şi podoabele de război şi cicatricele de război merită
povestite, arătate, purtate, onorate.
Cum se desfăşoară? Simplu, în timp ce se
spune povestea, se aleg piesele. La repovestire se aranjează. Din când în când
se pune câte un deget pe una din ele, care atunci pare că are ceva de adăugat.
Se mai schimbă câte o piesă, se adaugă, se scoate, se plasează în altă parte.
Se urmăreşte de fiecare dată sensul schimbării. Se caută, se provoacă, se
amplifică. Se discută, se reinterpretează, se simplifică. Povestea finală se
înşiră pe un suport şi se poartă o vreme. În timp ce se poartă e încă vie şi se
poate rescrie. Şi se mai petrec şi alte lucruri despre care nu se poate
povesti: câte un hohot de râs sau o lacrimă, mărgele care nu vor cu nici un
chip să stea acolo unde sunt puse şi se rostogolesc singure până la locul
potrivit, zale care nu se închid sau nu se deschid, noduri magice care se
înnoadă şi se deznoadă singure...
Ei, da, bine aţi venit în lumea mea!
(imaginea reprezintă povestea vulpii de
deşert după ce Micul Prinţ s-a întors pe steaua lui)
La mulţi ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu